Mi-ar place sa vorbim toti pe acelasi inteles, cumva paralel dar spre aceeasi directie .( Nu sper la asta, ci mi-as dori).
De ce multora le lipseste curajul sa spuna ce gandesc, exact asa cum este ? Atat de mult as vrea ca oamenii sa nu se mai ascunda in acel decor frumos colorat de ei, pentru a reda o realitate total falsa de cea din care fac parte. As vrea o zi in care noi toti sa nu mai fugim de acele defecte ce ne coloreaza personalitatea si sa ''scuipam'' afara ceea ce suntem cu-adevarat.
Am tot tanjit la oameni curati, mandrii de ceea ce reprezinta si mi-am dorit foarte mult sa nu va intalnesc pe voi, fauritorii de masti si de minciuni sfruntate.
E oare atat de greu sa ne gasim curajul sa fim NOI? Sa nu mai mintim , sa ne bucuram daca gresim si putem merge mai departe ?.... De ce sunt necesare exagerarile prostesti a tot ceea ce povestim? De ce negam ca suntem rai si perversi?
Care este avantajul de a te declara nemultumit atunci cand mai bine de atat nu se putea ? Unde am pierdut puterea din noi si discernamantul de a pricepe ca un lucru bun care iti iese in cale e bun venit si ca de acolo inainte e datoria ta de a incerca sa il aduci la perfectiunea dorita ?
Suntem atat de buni in a provoca dezamagiri in urma noastra si totusi atata de constienti,incat o facem tot mai des.
Toti vorbim de perfectiune si tanjim la ea;analizandu-ma pe mine si cei din jurul meu realizez ca nu facem nimic sa alungam raul din Noi. Ne complacem ca niste balene esuate la mal ca:ASTA E .
Uitam mereu de persoanele care merita si care nu atentia si respectul nostru si mereu dam vina pe cel mai apropiat pentru esecul cu care ne confruntam in fata problemelor de zi cu zi.
Imi provoaca o scarba de nedescris lasitatea cu care multi se confrunta : constientizeaza ca ce fac e :degradant, jenant, umplut si ticsit cu nesimtire , si totusi se tin bravi si cu fruntea sus . Le urla logica in cap ca nu e bine si totusi ei isi sustin temperamentul dobitocesc si te mentin in acele discutii in contradictoriu incercand miseleste a se explica si a te convinge de un adevar ... neadevarat.
Am inceput a aprecia mai mult un zambet de la un necunoscut mergand pe strada sau fumand intr-un aeroport si il simt mai mult decat cel oferit de prietenii mei hilari.
Este de nedescris calea cea lunga pe care o strabati pana cand sa devii imun la dezamagiri,barfe cotidiene si povesti inmiresmate si umplute cu minciuni.
E lumea atat de rea, nu toata ( Doamne-Ajuta), dar atat de rea si falsa incat ajungi sa iubesti nefiinta mai mult decat fiinta.
Poate compara cineva suferinta provocata de un prieten care te dezamageste, cu ceva? Mai e loc pe pamant pentru a ingropa acel sentiment trist si naucitor cand majoritatea ajung in aceeasi ''parcare'' si iti ofera acelasi meniu trist ?
Cinste celor ce au trecut de acest test si astazi nu se lasa atinsi de aceasta amaraciune a prieteniilor, celor ce sunt ceea ce sunt si sunt aceeasi in imaginea daruita lumii.
Oare cata invidie determina un om sa te injunghie pe la spate si ce motive atat de puternice pot sta la baza unui astfel de comportament? Si care ar fi multumirea?
De ce alegem mereu calea cea mai usoara, aceea de a face rau cand cel mai greu e sa facem bine ?
De ce cand un prieten are mai mult nu ne inspira si ne trezeste ambitia de a urma acelasi drum in loc sa distrugem ce altcineva a reusit sa creeze ?
Cu timpul am renuntat sa ma mai supar sau sa ma enervez dar am niste intrebari la care nu reusesc sa gaseesc un raspuns logic sau cel putin multumitor.